Prostata

Personaje: Alex, Flavius

Actul I

În camera 010 din căminul C13, Alex şi Flavius învăţau pentru un examen. Flavius nu prea reuşea să se concentreze la-nvăţat şi se tot scărpina la coaie. Alex era la fel de nedumerit în ce priveşte examenul de a doua zi. În surdină se auzea o muzică foarte proastă, ceva manele amestecate cu power metal. Într-un final Flavius nu mai suportă şi-ncepe să se scarpine ostentativ la coaie.

Scena I

Aceiaşi oameni

Alex: Bă, ce tot faci?

Flavius: Păi mă scarpin la coaie. Nu vezi?

Alex: Da’ eşti invadat de hormoni? Sau cum?

Flavius: Păi cam da. Auzi… eu mă tot gândeam… (stă puţin şi-şi contemplă coaiele.) Tu ai avut vreodata orgasm din prostată?

Alex: Nu. Tu?

Flavius: Nu, dar aş vrea. Cred că e mişto. Tu ce crezi?

Alex (puţin visător) : Cred că tre’ să fie frumos. Nu ştiu. Dacă ai vreodata să-mi zici şi mie cum e.

Flavius (c-un zâmbet malefic): Păi hai că-ncerc. Vrei să te uiţi?

Alex: Eşti nebun? Cu ce să-ncerci?

Flavius: Păi… am citit pe-un site că merge cu degetul învelit c-un prezervativ sau na… cu ajutorul unui prieten mai deschis la minte.

Alex: Păi şi cum vrei să te-ajut io?

Flavius: Nu ştiu. Poţi să pui prezervativul ăla în alt loc. Ştii tu care…

Alex: Adica să te fut in cur? Sau cum?

Flavius: Păi… (începea să devină mai nesigur) Cred că da, dar sună cam ciudat totuşi. Tu ce zici?

Alex: Eu zic că te fut în cur. Nu? Şi dacă e fain, poate-mi faci şi tu mie. Ce părere ai? (incepea sa rânjească)

Flavius: Da, evident. Fără datorii.

Alex: Da’ bă, pune un film porno. Să am şi eu o erecţie sănătoasă. Aşa e frumos.

Flavius: Stai că intru pe Youporn…

Alex: Nu bă… mie nu-mi plac alea în care se fut pe bune. Eu vreau porno cu femei false şi falusuri incomensurabile, care de fapt numa’ porno nu e.

Flavius: Offff, pretenţios mai eşti. Stai să intru pe DC++.

Alex: Şi bă, să dai volumul mai tare. Nu vreau să aud plescăitul dintre burta mea şi bucile tale. Nu de alta, dar mă duce cu gândul la carnea tocată de mama. Înţelegi?

Flavius: Da,mă, da. Dar auzi… ce prezervative ai? Eu am ultra thin.

Alex: Eşti nebun? Pun din alea mai groase, bă. Nu vreau să simt nimic.

Flavius: Na, bun. Uite, s-a scos şi-un film care-ţi place ţie. E din ăla cu femei fantasmagorice. Din alea inexistente, cum îţi plac ţie.

Alex: Na, hai să-i dăm drumu’.

(Alex a început să-i cartografieze flora anală. Nu a durat foarte mult deoarece, în accepţiunea lui Alex, filmul ce rula pe calculator era unul tare bun, deci nu avea cum să-şi ţina furtuna albicioasă în frâu. După ce acesta ejaculează violent în prezervativ, iese din Flavius ca dracu’ din rai.)

Alex (fumând o ţigară pe patul vecin): N-a fost chiar rău. Aşteptăm să-ţi revii şi experimentăm pe mine apoi.

Flavius (aproape plângând): Din ce să-mi revin, bă? Că n-ai dat nici două minute.

Alex (pe un ton superior): N-are importanţă. Calitatea contează, nu cantitatea. Eu zic că te-ai simţit bine.

Flavius (puţin scârbit de răspunsul lui Alex): Mda… În fine, hai să încercăm şi la tine.

Alex (entuziasmat): Da, da.

(Flavius îşi pune şi el un film, dar unu’ “real”, nu cu gemete mimate. Actul sexual propriu-zis nu a durat mai mult decât cel precedent deoarece pornoşagul ce rula pe calculator era foarte incitant pentru Flavius. Astfel, şi Alex a rămas cu un gust amar.)

Flavius (fericit): Na, cum a fost?

Alex: Aiurea, aproape că te-ai masturbat. Ai şi uitat ce făceai de fapt. M-ai fraierit.

Flavius: Hai băăă, ca nu intră zilele-n sac. Mai avem examene la care trebuie să “invăţăm”, hihihihihi. Dacă înţelegi ce vreau să zic.

Alex: Da, da. Înţeleg.

(După ce-şi fac duş, aceştia se-ntorc în cameră şi pornesc o nouă discuţie, dar cu un caracter literar.)

Alex: Bă, noi de fapt am experimentat acum, nu?

Flavius: Da, n-a fost prea reuşit, dar putem relua oricând.

Alex: Da, da. Dar ne-am jucat cu anumite concepte, am dat la o parte tradiţia creştinească, nu?

Flavius: Da, logic.

Alex: Deci ăsta a fost un fel de postmodernism…

Flavius: Da, da. Un postmodernism mutual.

Alex: Şi obscen.

Flavius (asemeni unui Arhimede): Exact!

Alex: Păi noi am mers aşa departe că nu aveam cu cine să facem aşa ceva. Colegele noastre sunt încă la Evul Mediu timpuriu. Ele analizează câte haine trebuie să ai pe tine şi de câte ori pe an ai voie să-ţi priveşti vaginul.

Flavius: Da, exact. Nici nu are rost să ne batem capul. De aia e bine nici să nu mai zicem la nimeni despre experimentul nostru avangardist.

Alex: Uite, mă! Încă un cuvânt. Avangardist!! Deci noi am plămădit un experiment postmodernist mutual, avangardist şi obscen!

Flavius: Eşti nebun? Ce frumos sună.

Alex: Da, chiar sună. Cred că dacă ne-ar fi văzut Cărtărescu în seara asta s-ar fi gândit de două ori înainte să scrie De ce iubim femeile. Poate ar fi scris o carte care să se numească Mândru că sunt bărbat, dar mai ales postmodernist.

Flavius: Da, ai dreptate! Hai să te iau în braţe!

(Şi aşa cei doi au rămas mândri de isprava lor, iar cortina a căzut peste camera 010 din căminul C13. Pusi…)

Haha, mi-am (re)descoperit colegul

Nouăsprezece ani, student eminent, cvasi-comedian, căminist. Cine nu ştie de băiatul la care mi-am anexat şi eu o poză, pot spune că este încă neiniţiat. Caracterul lui şugubăţ cu care te binedispune este de-o varietate extraordinară. Nu aş fi crezut că studenţia mea va fi luminată de un asemenea profet. Nu vă mai prelungesc suspansul, doamnelor şi domnilor. Numele acestui războinic literat este unul de-o frumuseţe nemaiîntâlnită. Flavius Furtună se numeşte acest supraom, iar cu ajutorul cuvintelor loveşte şi omoară tot ce prinde-n jur. Este omul care mi-a pus Pink Floyd după ce-am băut votcă şi bere la el în cameră, iar apoi, darnic, mi-a oferit patul lui ca loc de odihnă. E cel care-mi cântă la chitară lăutărească şi ţigănească, cucerindu-mi inima instant. E omul ce trage cu arcul în prostia unor colege – nu spun care – confuze şi iritate din motive necunoscute. Îmi este fârtatul care mă întampină în ceasurile alcoolizate, venind prietenos şi cu o imagine de nepoprit. Aspectul lui mistic, ciocul lui roş, bunătatea lui necondiţionată mă lasă de fiecare dată mut de fericire. Cu vorbele el mă alintă şi mă poartă prin locuri feerice. Cu inima mă simte şi mă sfătuieşte ce să fac. Îmi este alături şi la bine şi la rău.

Dacă Homer ar mai exista, ar trebui să-i dedice o epopee. Eu i-aş închina, dar nu sunt Homer. Sunt colegul lui şi tot ce fac este să-l prezint ca pe-o metaforă. Este un creator desăvârşit, iar în viitor va deveni şi cel mai mare rapsod al timpurilor, Tudor Gheorghe fiindu-i deja elev. Scriind acestea, observ că mă podidesc lacrimile. Dar nu de tristeţe, ci de bucurie. De bucuria că am prilejul de a-l avea în preajma mea, măcar pentru puţine momente. Cu degetele înecate prin tastele umezite de la plâns, îmi declar respectul făţă de acest domnitor. Mânca-i-aş ciocul pitoresc!